peperonity.net
Welcome, guest. You are not logged in.
Log in or join for free!
 
Stay logged in
Forgot login details?

Login
Stay logged in

For free!
Get started!

Links


fe crea
credo.club.ro.peperonity.net

IMPORTANTA STIINTEI

®


Creştinismul şi filozofia
În afara contestării interne între diferitele curente creştine (care se priveau reciproc ca „erezii”), odată cu resuscitarea interesului pentru filozofie în lumea creştină occidentală la începutul celui de-al doilea mileniu creştin, şi mai apoi odată cu apariţia ştiinţei (în sens modern al termenului, de activitate umană dirijată de o metodă empirică obiectivă, ce presupune alături de raţiune şi apelul constant la sondarea experimentală a realităţii (empirism)), la apariţia acesteia în secolul al XVII-lea, a apărut o nouă formă de contestare a dogmelor creştine şi a veridicităţii mesajului creştin, care de data aceasta nu este intra-religioasă şi nici inter-religioasă, ci pur şi simplu neutră şi externă. [1] Religia creştină a avut o dublă atitudine vis à vis de filozofia păgână (greacă şi romană): pe de-o parte a respins-o şi combătut-o pe teren teoretic (apologetica creştină a Părinţilor bisericii primare), dar şi fizic (mulţi filozofi după impunerea religiei creştine fie au trebuit să-şi scape pielea pribegind, fie au sfârşit tragic; biografiile câtorva dintre ei ne stau mărturie a prigoanei acelui timp, cum e cazul cu Hipatia în Alexandria, Ioan Italianul în Bizanţ, Sopatros, Gemistos (Pleton), Hermogen (unul din cei 2 tarsioţi omonimi cunoscuţi de istorie), Simplicios, Nicagoras (unul dintre filozofii purtând acest nume), Damaskios, Servetus, Vanini şi Bruno); mai târziu, când puterea şi influenţa creştină a permis, studiul filozofiei a fost interzis iar şcolile de filozofie închise - vezi în acest sens soarta Academiei lui Platon la Atena sau a universităţii de pe lângă Biblioteca din Alexandria. Mai târziu, când a devenit puterea însâşi în statul roman, Biserica a interzis studiul filozofiei şi a închis şcolile de filozofie [2] Pe de altă parte, în afara acestei atitudini potrivnice, a existat şi o tendinţă de acomodare la discursul raţional filozofic (apologetica creştină din Antichitatea târzie, şi mai apoi, în Evul Mediu, scolastica); astfel creştinismul a reuşit performanţa colosală de a integra concepte idealiste (neoplatonism) şi de filozofie morală (stoicism), şi chiar a-l îmblânzi pe marele Aristotel (prin filozofia lui Toma de Aquino şi Albert cel Mare, care şi azi este cadrul filozofic al Bisericii Catolice)[3] Trebuie totuşi remarcat că destinul creştinătăţii orientale a fost oarecum diferit de cel al creştinătăţii occidentale, căci în contrast cu Vestul, imperiul de răsarit a supravieţuit atacurilor barbare o lungă perioadă, fapt ce a făcut posibilă păstrarea acestei comori inestimabile care a fost cultura clasică şi elenistică. Din păcate, tot adevărat este că deşi au meritul de a fi păstrat această comoară unică a umanităţii, bizantinii ortodocşi n-au reuşit s-o facă să rodească într-o nouă filosofie, care să renască, transforme şi înnoiască societatea, aşa cum s-a întâmplat în Occident, atunci când acesta a redescoperit-o, pe filiera arabă. Rămâne un aparent paradox al istoriei universale, faptul că pe pământul vădit arid al creştinătăţii orientale ca şi pe acela al islamului, filozofia n-a reuşit pe de-o parte să rodească aşa cum s-a întâmplat în Vest, ea rămânând prizoniera elitei teologice ortodoxe a Bizanţului, şi cum pe de altă parte, aceasta a dispărut pentru totdeauna, după o scurtă dar fertilă perioadă de avânt, pe pământ musulman [4]

Revenind la relaţia creştinism-filozofie, vom discuta de acum numai despre arealul geografic şi cultural unde această relaţie a existat şi a fost socialmente relevantă, anume în Occident, unde înflorirea universităţilor a fost urmată finalmente de depăşirea (în termeni de sisteme filozofice a) "anticilor" (Platon, Aristotel, neoplatoniştilor şi stoicilor), şi unde societatea a încorporat logica şi raţionalismul izvorât din filozofie.

Momentul scolasticii filozofice este esenţial pentru înţelegerea acestei relaţii creştinism-filzofie: el reprezintă încercarea omului Evului Mediu, entuziasmat de redescoperirea filozofiei şi a rădăcinilor sale culturale europene, de a împăca dogma creştină cu filozofia. În ciuda eforturilor colosale care au fost depuse, mariajul creştinismului cu filozofia a fost până la urmă un eşec, aşa cum au constat, finalmente, nominaliştii; acestă relaţie a funcţionat doar cât timp ea a fost una de servitute (conform celebrei formule medievale "raţiunea (filozofia) este servitoarea credinţei") şi bazată pe forţă, impoziţie şi cenzură [5] (istoric, aceasta este perioada în care universităţile sunt sub control ecleziastic şi sunt cenzurate de papalitate şi monarhie, când puterea spirituală dictează ce teze trebuie predate în universităţi; la p. 363 se afirmă că papalitatea a interzis predarea dreptului roman, permiţând ca unicul drept ce trebuie predat este cel canonic, asta deşi mulţi studenţi voiau să se dedice studiului dreptului roman, văzut de autor ca "temelie a unei societăţi civile autonome şi de sine stătătoare"). Divorţul a fost extrem de dureros şi a lăsat urme adânci în cultura europeană şi universală chiar, răni a căror vindecare nici azi nu este completă. Filozofii, şi învăţaţii în general, au continuat să fie credincioşi[necesită citare], însă apetitul lor pentru încercări de a împăca raţiunea cu credinţa, s-a diminuat considerabil. [6] O primă despărţire se produsese aşadar, şi după entuziasmul iniţial, a urmat dar o imensă dezamăgire. Era ca şi cum bătrânii apologeţi şi sfinţi ai primelor secole, care avertizaseră asupra pericolului filozofiei [7], avuseseră dreptate ...

Din acest moment, religia şi-a continuat drumul ei, filozofia şi raţiunea pe al lor. Acestea rareori s-au mai încrucişat [8]. Deşi credinţa nu pălise, iar ideea de Dumnezeu era încă prezentă în mintea tuturor filozofilor aproape, evidenţa imposibilităţii demonstrării afirmaţiilor religioase din dogmele creştine prin apelul la raţiune, era acceptat ca un fapt incomod dar inevitabil de către majoritatea învăţaţilor [9]. Mai rămăsese o idee şi un principiu de apărat, anume aceea a existenţei lui Dumnezeu şi a posibilităţii demonstraţiei validităţii unei astfel de demonstraţii prin apelul la logică (filozofie). Diverşi filozofi şi învăţati, începând cu Augustin, şi continuând cu Anselm, Aquino, Leibnitz, Pascal şi Descartes, au tentat să apere acest bastion al religiei pe tărâmul raţiunii. Toţi, aproape, au primit replica, chiar în epocă, însă mult mai important e să notăm faptul că azi, de o bună bucată de vreme deja, teologia s-a împăcat ea însăşi cu imposibilitatea demonstrării existenţei lui Dumnezeu pe cale raţională. Există astfel o serie de argumente teologice celebre, care, alături de respingerile lor, merită cunoscute, fie asta măcar pentru frumuseţea exerciţiului logic şi pentru abilitatea intelectuală a părţilor în dispută.
Dacă ştiinţa se află într-o relaţie de incompatibilitate iremediabilă cu creştinismul şi religia în general, aceasta nu înseamnă deloc că omul de ştiinţă se află şi el, în mod obligatoriu, pe o traiectorie conflictuală cu credinţa: Omul prezintă o capacitate extraordinară de adaptare şi acomodare a diverselor viziuni despre viaţă într-o aceeaşi personalitate şi individualitate, fapt ce exclude orice analogie care să ne ducă la concluzii pripite, care să prelungească antiteza ştiinţa/religie spre o presupusă antiteză om-de-ştiinţă/religie. În fapt, ştiinţa modernă s-a născut din părinţi creştini, căci o mare parte dintre cei care au "moşit"-o, au fost recunoscuţi ca fiind onorabili credincioşi creştini, iar despre o importantă parte dintre ei, nu putem să concluzionăm în sensul alocării unei atitudini sceptice sau duşmănoase vis à vis de această religie. Evident, aici nu trebuie uitat climatul în materie de libertate intelectuală a timpului în care ştiinţa modernă a apărut, când biserica creştină îşi impunea încă adevărurile sub ameninţarea torturii sau arderii pe rug, însă trebuie să ne resemnăm că în lipsă de date certe, nu putem emite decât speculaţii în legătură cu sinceritatea pietăţii cutărui sau cutărui om de ştiinţă al începuturilor ştiinţei moderne, drept pentru care mai bine renunţăm, din prudenţă, la o astfel de întreprindere, cu atât mai mult cu cât relevanţa unui astfel de demers este discutabilă. Chiar de la naşterea ei atât de dificilă, ştiinţa a suscitat îngrijorarea şi adversitatea ierahiei bisericeşti a creştinismului [10]; amintim aici, încă o dată, că vorbim despre locul unde ştiinţa a apărut şi făcut primii săi paşi, anume în Occident, căci e ilogic să ne aşteptăm la o adversitate a creştinismului vis à vis de ...


This page:




Help/FAQ | Terms | Imprint
Home People Pictures Videos Sites Blogs Chat
Top
.